Categorii
Editorial

Noi vom fi folositi/ consumati in munca mortii/ Apoi uitati/ ca fundament/ sub noile constructii

Am incercat sa speculez intr-un text din anterioara mea carte Khora – Teme si dificultati ale relatiei dintre filosofie si arhitectura, nu doar ca arhitectura moare – ceea ce parea pana la modernism a fi doar o observatie de bun-simt, pentru a deveni apoi o tinta de infrant – ci si ca o face intr-o diversitate uimitoare a protocoalelor propriei dez-fiintari.
Acolo anticipam de fapt o discutie care merita un bob-zabava: cea asupra caracterului „spongios” al arhitecturii, care absoarbe timp pentru ca, ulterior, sa il inapoieze. Asadar, mai inainte de a intreba cum moare arhitectura, probabil trebuie sa reflectam asupra modului in care ea imbatraneste. Invit pe cititorii acestui text, scris acum, sa il considere un preambul a posteriori al capitolului respectiv din Khora.

FotoAbia dupa o vreme de stat la Oxford am observat un lucru cu adevarat cutremurator: aleea care ducea din curtea principala la biserica/biblioteca a colegiului meu St. Edmund Hall traversa de fapt cimitirul vechi al bisericii, iar pietrele din care treptele ei erau facute erau pietre de mormant: calcam peste inscriptii in care cei care le supravietuiau isi daltuisera durerea pentru pierderea celor ingropati.
Era o deturnare a rostului pietrei care ma frisona de fiecare data, mai cu seama ca nu aveam alternative: a calca pe gazonul impecabil de alaturi era interzis prin cutuma. Dintr-o data, citind inscriptiile, treptele pe care calcam capatau o stravezime temporala de nesuportat, de parca acele pietre erau de fapt ferestre catre un trecut dizlocat din rosturile sale comemorative. Calcam peste timpul dureros facut vizibil.
O deplasare a relatiei cu materia inzidita e de observat insa si mai aproape de casa: la Densus, biserica romanica are in corpul ei, concrescut, material de la ruinele constructiilor romane care vor fi existat la data ridicarii. Nimic nou: stingerea unei case in altele, prin refolosirea „carnii” primeia intr-o noua configuratie spatiala, reprezinta mai degraba norma: aceea care considera casele ca fiind subiecte ale devenirii in felul in care si fiintele vii sunt.
Daca poti refolosi ceva din vechea casa – un amplasament privilegiat, sau doar piatra de zidit – cu atat mai bine: actul acesta nu avea odinioara impietatea care inca mai apare astazi celor care se uita la case prin ochelarii atemporalitatii moderniste, ci era o celebrare in firesc a caracterului procesual al zidirii.
Noi incriminam acest gest pentru ca am investit cladirilor pe care le celebram drept monumente sentimentul ca ele nu au sfarsit, devreme ce le-am oprit din devenire intr-una din ipostazele vietii lor, cea care s-a intamplat sa fie contemporana cu – puternic conditionata ideologic – perspectiva moderna asupra destinului lor. Atitudinea fals-reverentioasa la adresa monumentului ca obiect incremenit in devenirea sa si „mumificat” intr-unul din stadiile prin care a trecut de-a lungul vietii sale anterioare este o intamplare mai recenta decat am putea crede.

Locul sacru ca arhiva
FotoInstituirea, chiar minimala, a alteritatii este una dintre primele conditii pentru spatiul sacru. Biserica trebuie sa fie diferita, oricat de putin, de casa si de restul edificiilor. in acelasi timp, insa, ea trebuie sa nu fie total diferita de lacasurile aceluiasi cult, care o preced. Astfel, biserica trebuie recunoscuta ca biserica, atat sincron (fata de restul zidirii), cat si diacron (in interiorul devenirii propriului tip de spatiu). Aceasta balanta exclude doua tipuri de excese: alteritatea radicala si identitatea radicala. Bisericile-case, bisericile-hala nu sunt expresii potrivite pentru sacru (si) din pricina ca nu identifica locul/spatiul respectiv ca diferit. Repetitia fara diferenta a lacasurilor existente este de asemenea proasta, intrucat nu este de natura sa instituie nu nivel nou al arhivei (traditiei, in cazul de fata), multumindu-se sa repete, fara har, ceea ce exista deja, in felul in care, dupa Borges, Pierre Menard dorea sa devina, fara a putea reusi vreodata, autorul lui Don Quijote. in absenta diferentei (care exista insa oricum, fie si doar prin inspatierea in contexte, materiale si la scari diferite a „replicilor”), arhiva devine tautologica, se curbeaza in sine (i.e. intr-un strat al sau privilegiat pentru motive de regula exterioare regulei dupa care este constituita arhiva) si inceteaza sa functioneze ca sol fertil pentru noile straturi, asadar pentru virtuala arhiva.
A replica astazi doar substratul bizantin al arhitecturii ortodoxe de pe teritoriul Romaniei inseamna a repudia in subtext pe toate celelalte care concura la instituirea diferentelor de nuanta sau chiar de rang intre bisericile ortodoxe de pe teritoriul provinciilor istorice care compun statul roman modern.
Dimpotriva, a limita influentele asupra arhitecturii de cult ortodox doar la cele exercitate in interiorul granitelor politice si administrative actuale inseamna a aplica arhivei un criteriu de reorganizare interna exterior acesteia si la care ea raspunde distorsionat, sau este muta.
Repliata in repetitie fara diferenta, arhitectura replicilor nu este fertila nici in ce priveste vadirea spatiului sacru; in depunerea de straturi, el are nevoie de prospetime in continuitate spre a ramane pe teritoriul unei astfel de „arhive” care este locul unui lacas de cult. Adeseori, pisaniile bisericilor urmaresc inapoi in timp arhiva locului asezarii lor – reala sau mitica/imaginara.

FotoBiserica prezenta va fi fost asadar ridicata in locul alteia, dintr-un material (mai) perisabil poate si/sau care a ars, a fost distrusa, sau s-a descompus din pricina unei abandonari silite ori a nemerniciei omului; or, precedenta o va fi inlocuit pe alta si tot asa, fara inceput. inceputul pare sa se afle in timp mitic si intr-o geografie aleasa: va fi fost aici, poate, un „loc mandru”, ori poate locul unei revelatii.
Oricum, sedimentele pe acelasi loc invoca sacrul. Uneori il cheama inapoi – printr-o noua consacrare – dupa ce a fost alungat. Alteori aceasta devotiune fata de loc are sensul si intensitatea rugaciunii fata de o icoana. Pelerinajul imparatesei Elena la Ierusalim si in imprejurimi, spre a localiza si a readuce la lumina straturi originare – ascunse – ale povestii crestine, da seama despre aceasta natura duala – stabilitate si pelerinaj/exod catre sau dinspre el – a locului/spatiului sacru. Toate aceste „genealogii”, intrerupte de bruste episoade potrivnice, care se stabilesc intre straturile arhivei ne amintesc despre genealogiile nietzscheene revizitate de Foucault in Nietzsche, Genealogy, History. Acestea ne vorbesc nu atat despre individ/subiect ca instanta, ci despre reteaua de legaturi complexe si de „conditii istorice care conduc la producerea sinelui constitutiv”; genealogiile investigheaza „fundatiile acelei lumi (concrete, subiective, a individului) si conditiile care il fac pe acel individ cu putinta”, cum formuleaza Mark Rozahegy (in Perez-Gomez ed., 1999, 191).
Analog, in cazul bisericii, arhiva locului pe care este ridicata si genealogiile sale, pe care locul le gazduieste, slabesc interesul pentru instanta prezenta si o inscriu intr-un proces de devenire la care toate instantele trecute, modelul din tabloul votiv pe care ctitorul il inchina vreunui sfant sau lui Dumnezeu insusi, macheta daurita care slujeste drept tabernacol, precum si variantele de biserica ramase virtuale (spre pilda, proiectele pentru un concurs major de catedrala), co-participa deodata la inscrierea in real.
Pe un astfel de sit, biserica sade pe sedimente; acestea nu doar i-au „facut loc” spre a putea sa apara, dar o si explica. Pe un astfel de sit, biserica de acum este „doar” parte a unui proces de devenire: prezenta mandra astazi, in ea deja se vede urmatorul strat al arhivei care asteapta in profunzime.

FotoMa obsedeaza insa spusele patriarhului Iustin, care a ingaduit demolarea Manastirii Vacaresti sub cuvant ca aceea oricum nu mai era de multa vreme loc sacru, ci inchisoare. Va mai fi vreodata reinnodata arhiva sacrului de pe acel loc? Mai este acest lucru cu putinta? Refacerea Manastirii Vacaresti, ca o „ridicare impotriva”, ar fi putut – poate inca – rezolva atat aceasta problema. Macar cu acest gest ne sunt inca datori intai-statatorii bisericii: doar recunoasterea culpei si ridicarea altor lacasuri nu stinge prezentul continuu al dramei.
In logica textului de fata, este evidenta preferinta pentru o reintemeiere pe amplasamentul Manastirii Vacaresti (a vechiului lacas ca atare sau a unei formule hibride de nou si vechi) decat pentru negocierea amplasamentului Catedralei Neamului. in ultimul caz, necum sa fie vorba macar despre o simulare a identificarii locului ca sacru. Pe situl demolarii avem cel putin arhiva locului, ravasita cum este ea.
Insistenta, incapatanarea de a reconstrui pe un acelasi loc (identificat candva inapoi in timp ca sacru), fara a oferi nici o garantie privind sacralizarea spatiului rezultat, este oricum de preferat instituirii intamplatoare si violente de locuri pentru biserici a caror ratiune de a fi este, in fond, exterioara scopurilor prime ale unui spatiu sacru.

Inaintea si in timpul facerii „(…) sa raman aici, sa mor cu aceste case, sa ma invechesc cu ele.”
Emil Cioran
Deocamdata sa revenim la arhitectura vie: aceasta, mai mult decat orice alt obiect apartinand de artele numite „ale spatiului”, nu are – in ceea ce priveste facerea privita din perspectiva temporala – un inceput sau un sfarsit definibile cu claritate. Un gest, un obiect, o mireasma sau poate o trauma arunca deodata un con de „lumina” inapoi in timp, extragand de acolo ceea ce putea sa para uitat si care, astfel, devine parte integranta a prezentului, din nou si din nou.
Este chiar modul in care, totdeauna nostalgica, functioneaza memoria. Arhivele arhitecturii nu fac nici ele exceptie de la aceste mecanisme ale aducerii aminte. Cata asadar sa le examinam in cele ce urmeaza.
Atat timpul zero real al unui fapt de arhitectura, cat si cel final, preced de fapt, respectiv il amana, pe cele conventionale – zidirea si demolarea. Aceasta pre-folosire deopotriva a materialului si a sitului fac din „nasterea” casei un moment mai degraba vag. in multe faceri pre-exista faceri anterioare, iar siturile sunt adeseori palimpsest – strat peste strat, stergere (erasure) peste stergere.
Acest mod de a aborda problema „porozitatii” temporale a arhitecturii pune in criza intrebarea cu privire la inceputurile arhitecturii. „Originea” arhitecturii, in acest lant de „uitari” fertile, inceteaza sa mai fie inauguralul vanat inca si astazi: in facere pre-exista faceri anterioare, iar in dez-facere subzista cel putin ca premisa sansa unor vieti viitoare. De asemenea, intrebarii „cand?” i se interpune o alta, probabil mai fertila in economia textul de fata: „pentru cat timp?” Cunoastem cu totii povesti referitoare la durata lunga a facerii cutarei catedrale; acest proces indelungat, la care contribuie o parte semnificativa din comunitate, pare ca este recompensat de o „stabilitate” temporala a arhitecturii. Ea inapoiaza timp, rezistand nu doar aspectelor slabe ale receptarii (schimbarea de stiluri), ci si imbatranirii fizice.
Cum este posibil acest lucru? Dupa o minima experienta de practica a arhitecturii, am ajuns sa inteleg ca in afirmatia de mai sus nu este nimic ezoteric. Faptul ca in proiectare poti lua distanta si poti „dormi” pe o idee, dandu-i timp sa se decanteze, ca poti testa acea idee impreuna cu clientul, cu constructorul, acest bob de zabava da un aer de concretete mai mare casei zidite, chiar daca pe ea se pot citi deja „de noua” ezitari si razgandiri, cicatrici ale conflictelor de parcurs, semnele iernilor trecute s-ar putea vedea daca nu ar fi machiate de finisaje.
Aceasta traumatica venire in lume a obiectului de arhitectura, pe care o vedem adeseori in cazul bisericilor italiene incepute in romanic si terminate in baroc, il face mai putin sensibil la schimbare, pentru ca el deja cuprinde inscrise in carnea sa o multitudine de decizii – chiar partiale – de variante – fie si neconsumate, asadar de etape virtuale prin care casa a trecut. Ea nu mai este atunci doar obiectul final, ci si toate stadiile prin care a trecut pana cand sa fie gata.
Nu stiu daca o asemenea casa-palimpsest este cu necesitate „mai buna” decat oricare dintre acele ca-si-cand-uri prin care va fi trecut, devreme ce deciziile finale au si ele fie un aer de partialitate care, daca nu altceva, pune in criza ideea de solutie optima a lui Gadamer, fie unul de rezultanta a unor decizii incomplete; ce stiu insa cu siguranta este ca „efectul de real” al unei astfel de case este superior caselor facute fara rest dupa un unic proiect, potrivit unei unice decizii, oricat de informata si/sau de autorizata ar fi aceasta.
Exemplul catedralei Sagrada Familia din Barcelona este unul lamuritor din aceasta perspectiva: Antonio Gaudi ajunsese sa lucreze aproape singur la aceasta constructie in ultimii ani ai vietii; dupa moartea sa, constructia nu pare sa inainteze intr-un ritm mai alert decat cel pe care il putea sustine autorul ei, ceea ce arunca, probabil, terminarea catedralei intr-un viitor pe care nu il putem defini, devreme ce, in paralel cu zidirea noua, apare suplimentar si problema restaurarii stadiilor anterioare, pentru a le conserva si, mai mult poate, pentru a le reda sansa coprezentei temporale cu noul.
Este adevarat, pe de alta parte, ca modul in care este „terminata” Sagrada Familia nu respecta sugestia anterioara, a aportului suplimentar de idei pe care o epoca noua il poate injecta intr-o cladire in facere pe care o mosteneste; dimpotriva, este marcata diferenta in raport cu „originalul” gaudian printr-o mai (voluntar)-imperfecta zidire: geometriile fractalice ale detaliilor lui Gaudi sunt simplificate semnificativ, astfel incat noul este in chip explicit, deliberat si vizibil inferior executat in raport cu „originalul”.
Un lucru este insa cert, in ceea ce priveste zidirea in timp: o astfel de casa facuta tihnit, daca nu in mod deliberat „amanata” – ceea ce ne duce cu gandul la o posibila interferenta cu conceptul derridean de differánce – va continua sa daruiasca timp si dupa terminarea edificarii ei.
Cum? in primul rand, prin capacitatea ei de a oferi indicii de datare, atat in interiorul propriei sale deveniri lente, cat si in raport cu contextul construit. Primul cor gotic poate fi identificat in raport cu nava inca romanica a aceleiasi biserici, asa dupa cum succesivele capele de la Westminster Abbey imping cladirea mai departe spre est si, totodata, mai departe in gotic – din ce in ce mai dantelat, mai desprins din gravitatie, pana in flamboyant/perpendicular. Observi, parcurgand lacasul, aceasta deplasare in timp a casei insesi – si, odata cu ea, a ta, ca observator al acestor anamorfoze.
Dar ceea ce tu vezi este comprimarea in cateva minute a unor schimbari de veacuri, ceea ce creaza celor ce sunt atenti la acest efect de accelerare a schimbarii formelor vertijuri comparabile cu vizionarea unui film ale carui fotograme sunt redate suficient de rapid spre a surprinde inflorirea unei plante si, apoi, stingerea ei.
Cu alte cuvinte, ceea ce altfel ar fi inaccesibil unei vieti, devine comprehensibil intr-o simpla parcurgere a bisericii de la est la vest.
intr-o localitate, prezenta unor constructii datand din perioade diferite, in afara diversitatii vizuale, mai are de oferit ceva: o situare contextuala in timp, datarea vietilor noastre.
Casa noastra este de pe vremea cand se facea cutare edificiu, il precede sau a aparut ulterior. Posibilitatea de a spune inainte sau dupa ce cutare edificiu, cartier, strada, s-au infiintat insurubeaza in timp istoric nu doar propriile noastre case, dar si – odata cu ele – vietile noastre. Iata inca un motiv pentru care sunt deconcertante orasele de plan prestabilit (de felul Brasiliei sau al Chandigarh-ului) sau interventiile masive de reconstructie intr-un oras, mai cu seama cand arhitectura „noua” este retardata in raport cu epoca ridicarii ei (cea stalinista sau „Victoria Socialismului” sunt exemple privilegiate).

*textul a fost prezentat sub forma de comunicare la Cluj, in cadrul manifestarii „Zilele arhitecturii la Cluj”, martie 2001