Categorii
Editorial

Doua tipuri de cult – Vladimir Bulat

Despre imbalsamarea lui Lenin se poate vorbi foarte pe larg si detaliat – in ultimii ani s-au publicat numeroase materiale despre acest experiment stiintific si politic (a se consulta site-ul oficial: ). Ceea ce intereseaza, insa, aici, este faptul mumificarii in sine, care a dat nastere cultului personalitatii lui Lenin – element fundamental in constituirea (si solidificarea) autoritatii absolutiste a lui I.V. Stalin (1).
FotoMumia lui Lenin fusese expusa in mausoleu pentru a fi vazuta de intreaga omenire, intr-o vreme in care cultul moastelor, venerate dintotdeauna in ortodoxie, era persecutat cu vehementa proletara (uneori moastele erau expuse in muzee specializate, de ateism, pentru o propaganda antireligioasa). Mausoleul lui Lenin a ajuns, cu siguranta, cel mai vizitat muzeu din URSS: „tatuca popoarelor” s-a „dezbracat” de infatisarea sa lumeasca pentru a intra in eternitate, astfel „indemnand poporul sovietic la fapte marete de eroism”. Marea noutate a comunitatilor (Stalin, Kamenev, Zinoviev), carora le-a venit sublima idee, consta anume in acea desprindere a trupului lui Lenin de „realitatea spirituala”, avandu-l mereu alaturi, aievea; il aveau exact in forma in care a parasit aceasta lume, eterne urmau sa devina si faptele sale. Faptele lui trebuiau perpetuate de cei care, de doua ori pe an, urcau la tribuna mausoleului: de 1 mai si la 7 noiembrie – zile marete de sarbatoare, in care poporul sovietic raporta despre rezultatele muncii sale. Lenin era demiurgul statului pe care-l crease. In ziua amplasarii mumiei lui Lenin (27 ianuarie 1924) in mausoleul provizoriu, construit initial din lemn, in Piata Rosie erau panouri care glasuiau: „Mormantul lui Lenin este leaganul libertatii din lumea intreaga”.

La 30 noiembrie 1930 s-a deschis mausoleul actual, din granit, constructie pe care a proiectat-o arhitectul Alexei Sciusev (1873-1949), originar din Chisinau. Un oarecare Leonid Krasin, reprezentantul diplomatic si comercial al URSS in Anglia afirmase atunci ca „Mausoleul lui Lenin, prin functiile sale, va surclasa Mekka si Ierusalimul”. Interesant este de invocat in acest context ca la 9 ianuarie 1925 se anuntase un concurs public in vederea realizarii unui proiect de mausoleu pentru mumia lui Lenin; in 17 mai 1926 s-a facut jurizarea unde erau prezente 117 propuneri (2) venite de pe intregul teritoriu al fostei URSS, inclusiv de la oamenii simpli. In jurul acestui cult in plina constituire se coalizasera massele ca pe timpul faraonilor, iar artistii de avangarda rusa de atunci vedeau chiar o asemanare foarte apropiata intre prima varianta a necropolei leniniste cu cea a mormantului regelui persan Kyros din preajma orasului Mougraba (3).

Un alt tip de cult, dar de data asta un cult al propriei case se poate surprinde pe meleagurile noastre post-totalitare, prin partile Sucevei.
In preajma cimitirului evreiesc (parasit si sfasietor de dezolant), din vechea capitala moldava, un paroh local si-a construit o casa ale carei dimensiuni depasesc vizibil pe cele ale bisericii, ridicata usor mai la deal.
Biserica din lemn pare in fapt o anexa a acestei constructii laice, un atas atat de necesar. Pastrand, fireste, proportiile (semantice, geografice si temporale), putem conchide ca, aidoma comunitatilor care aveau nevoie de fetisul lui Lenin pentru a-si legitima mai lesne suprematia politica in timp, parohul din Suceava a intemeiat o biserica pentru a se instapani peste un teritoriu cat mai intins, de pe un povarnis pana adineauri viran din preajma urbei bucovinene. Edificiul-mastodont al preotului ortodox aminteste intrucatva de anticele mastabe, dar care, doar prin conectarea la darurile „administrate” de biserica poate aspira spre eternitate.
Cultul poate dainui in timp, dar mai poate, iata, lua in posesie si spatii/teritorii/mosii.

Note:
(1) Mai pe larg, aceasta problema este dezbatuta in cartea lui Boris Groys, Staline oeuvre d’art totale, N\mes, 1990, pp. 100-104.
(2) Datele istorice au fost culese din revista Itogi: (www.itogi.ru), editia din 24 aprilie 2001.
(3) Boris Groys, op.cit., pp. 101