Categorii
Editorial

Discursul cladirii – sau dimensiunea fictionala a arhitecturii.

Fictiunile teoretice
Exista arhitecturi din care cuvintele fac parte si lumi arhitecturale care includ lumi ale discursului verbal (1). Arhitectura nu are numai patru dimensiuni fizice (trei spatiale plus o a patra temporala), ci si una sau mai multe dimensiuni fictionale, prin care teritoriul prezentei fizice se dilata înspre domeniul gandirii discursive. Arhitectura nu este doar „constructie” a mediului real, ci si „constructie” mentala, cladita din fictiuni.

De ce „fictiuni”?
Nu numai pentru ca, asa cum este prea evident, arhitecturile sunt materiale si palpabile, în timp ce discursurile traiesc într-o realitate ideala si întrucatva iluzorie. Ci mai ales pentru ca, într-o masura mult mai mare decat cele materiale, constructiile mentale sunt produse „confectionate” (con-fictionate), fabricate, inventate, sunt creatii în care aportul mintii prevaleaza categoric asupra datelor realitatii. „Discursurile” sunt fictiuni pentru ca ele nu exista în „lumea lucrurilor” (adica în lumea reala). Însa faptul ca fictiunile nu exista în mod real nu înseamna deloc ca ele nu conteaza în mod real.
Mai întai de toate e necesar de precizat ca notiunea de „fictiune” nu trebuie în nici un caz considerata aici în sens peiorativ. Nu falsitatea sau iluzoriul fictiunii conteaza în relatia ei cu arhitectura fizica, ci tocmai valoarea ei ordonatoare, capacitatea de a da coerenta realitatii si de a marca lumea concreta, fie si prin mijloace ireale si discrete.
Mai mult, pentru a fi întelese cu adevarat, discursurile arhitecturii trebuie acceptate si asumate chiar în dimensiunea lor fictionala. Daca ele ar fi considerate doar ca reflectari directe în spatiul si timpul real, atunci nu am face decat sa reducem dimensiunile arhitecturii la cele doar patru mai evidente. (Ca sa explic printr-o analogie pur spatiala, e ca si cum am considera o realitate tridimensionala, de exemplu holul vilei La Roche a lui Le Corbusier, raportandu-ne exclusiv la o proiectie bidimensionala, sa spunem o fotografie: chiar daca putem imagina si întelege spatiul real, de fapt plenitudinea spatiala a arhitecturii sale ne scapa.)
La ce ar folosi asadar sa negam dimensiunea „fictionala” a arhitecturii? A refuza sa vezi fictiunile în lumea lor, adica chiar ca fictiuni, înseamna a lucra cu o reductie, cu o „proiectie”, înseamna a gandi în raccourci.
Si atunci adevarata natura, atat a discursurilor arhitecturale, cat si a arhitecturii însesi, ne-ar ramane de fapt inaccesibila.

Teoria
FotoCea mai frecvent invocata „fictiune” a arhitecturii e dimensiunea ei teoretica. Ca discursul teoretic se desfasoara într-o dimensiune fictionala o dovedeste faptul ca legarea lui de lumea dimensiunilor fizice este mereu problematica.
Am sa recurg ca argument la viziunea lui Philippe Boudon despre locul si rostul „lucrarilor teoretice”. Acesta îi contrazice pe cei care vad în teorie doar un suport pentru activitatea practica (îi da ca exemplu pe Viollet-le Duc, Manfredo Tafuri, Bernard Huet, apoi si pe Aldo Rossi, Christian Norberg-Schulz si Christopher Alexander) si afirma ca teoria ar trebui sa ia exemplul lingvisticii, care nu îsi propune sa-i învete limbajul pe niste subiecti vorbitori. „Lingvistica nu se face pentru a îmbunatati limba si nici literatura în acea limba”. Boudon pledeaza asadar pentru distantarea teoriei de practica imediata. Dupa el, o viziune „operatorie” e un obstacol în calea cunoasterii adevarate a arhitecturii. Ca o cunoastere poate avea si consecinte practice e una, dar sa pretinzi ca adevarata cale de a dezvolta cunoasterea e cea de a-i viza implicatiile practice este cu totul altceva. Mai exact, asta „înseamna pentru mine doctrina” – spune Boudon: „discursul justificativ al unui ‘a face’, al unei vizari operatorii a proiectelor de arhitectura”. Iar doctrina „oculteaza de fapt ‘posibilitatea teoretica’ de cunoastere” (2). Cei care privilegiaza relatia directa dintre discurs si arhitectura, cei care servesc asadar scopuri mai mult doctrinale decat teoretice, sufera de ceva foarte criticabil, în opinia lui Boudon: de „aplicationism”. {i e regretabil, concluzioneaza el, ca nu se desprinde decat rareori cunoasterea arhitecturii, ca o cunoastere în sine, de intentia permanenta de „a face”. Fiindca aceasta atitudine „aplicationista” rateaza, paradoxal, posibilitatile de „a face mai bine” care ar fi rezultatul cunoasterii elaborate în afara acestei griji (3).

Relatie indirecta
FotoTeoria nu este asadar controlabila dinspre spatiul arhitecturii concrete, ci evolueaza în dimensiunile ei proprii. Ceea ce le leaga e faptul ca dimensiunile fizice ale constructiei si cele ale teoriei apartin deopotriva fenomenului arhitectural, ca unica realitate integratoare. Legatura între ele se reduce însa (sau ar trebui sa se reduca) la aceasta apartenenta comuna. Relatia dintre fictiunea teoriei si prezenta concreta a arhitecturii este, asadar, una obligatoriu indirecta.
Nici nu s-ar putea altfel. Cel mai mare risc al teoriilor este sa fie transpuse în realitate ca atare, iar istoria ne arata destule cazuri de astfel de transpuneri directe. (L-as da exemplu pe Tony Garnier si atat de coerenta sa fictiune numita Cité Industrielle: desi s-a bucurat de conditii privilegiate, avand sansa sa dispuna de tot sprijinul politic posibil, arhitectura efectiv „aplicata” a lui Tony Garnier ramane „mai prejos” – o spune Ragon (4) – fata de cea „proiectata”.)
Cand dimensiunile fictionale sunt rabatute direct în spatiul/timp cvadridimensional, arhitectura îngheata în mediocritate. E ca si cum (apelam din nou la o analogie pur spatiala) în spatiul tridimensional, constructia pe verticala ar fi rezultatul direct al ridicarii din planul orizontal.
Tot o reductie ar fi, evident, si atitudinea inversa, aceea de a extrage teoria strict din datele practicii. Christian Norberg-Schulz (5) sublinia faptul ca „teoria arhitecturii nu poate lua ca punct de plecare experienta imediata” si ca desi, desigur, experienta directa a operelor e necesara, ea nu e însa nici pe departe suficienta.
Nu poate fi vorba asadar de o transpunere directa între dimensiunile fizice si cele teoretice. Ele apartin însa toate unui mediu înglobant, mediu numit generic „arhitectura”, iar formele concrete evolueaza de fapt în mai mult de patru dimensiuni. Cat despre teorii, acestea nu fac decat sa hraneasca aceasta „arhitectura” generica, sa fertilizeze un teren pe care va deveni astfel mult mai probabil ca formele concrete sa capete o coerenta superioara.
Dar relatia dintre forme si teorii este o implicatie (reciproca) cu totul indirecta si, în definitiv, aceasta „coerenta superioara” ramane o simpla chestiune de probabilitate.

Experimentarea
Ca relatia între teorie si formele fizice e problematica o dovedeste si atat de frecventa reticenta a arhitectilor fata de teorii. Wolf Prix (Coop Himmelblau) sustinea ca „arhitectura dispare”, sau mai bine spus se afla în criza, tocmai atunci cand „teoria apare”. Azi avem o mare nevoie de a lasa teoria deoparte, spune el, si de a trece mai degraba la experimentare, cu atat mai mult cu cat teoria, fiind explicatia unei lumi deja existente, e din pacate „un sistem închis” (6). Dar daca Prix are dreptate atunci cand critica închiderea si pledeaza pentru deschidere, deci pentru experiment (aceasta fiind în fond tocmai diferenta între ceea ce nu este si ceea ce este arta), el greseste cand reduce experimentarea arhitecturii la lumea formelor concrete. Se poate experimenta si în dimensiunea teoretica, si aceasta experimentare se leaga în final, chiar daca indirect, de experienta formelor palpabile – fiind si unele si celelalte dimensiuni ale unei aceleiasi realitati.
Pentru natura de „fictiune” a discursurilor teoretice pledeaza însa chiar faptul ca multi arhitecti vad, totusi, teoria ca pe o consecinta a lucrului direct din realitatea fizica. Caracterul de realitate „con-fictionata” îi este astfel si mai mult atribuit teoriei. Itsuko Hasegawa, de exemplu, observa ca în Japonia nici nu se vorbeste decat rar de „teoria arhitecturii” si ca ea personal îsi formeaza teoria extragand-o din experiment (7).
Asadar, pana nu se naste fizic, prin experienta directa, arhitectura nu poate dispune de o dimensiune teoretica. Dar atunci, ne-am putea întreba, daca arhitecturile nascute prin experimentare concreta exista deja, ce nevoie mai este de teorie?
Si tocmai în acesta paradoxala (si aparenta) inutilitate sta esenta fictionala a discursurilor teoretice. Într-adevar, arhitectura fizica nu are nevoie, în realitatea ei strict spatiala, de „fictiunea” teoriei. Dar arhitectura are mai multe dimensiuni decat doar cele fizice si orice arhitect care vrea sa atinga plenitudinea artei sale evolueaza în toate dimensiunile la care poate accede.

Certitudine vs. convingere
FotoCel mai puternic caracter „fictional” al teoriei consta în lipsa de certitudine a valorii ordonatoare pe care o transmite arhitecturii.
Teoriile nu se construiesc ca retete sigure de a face arhitectura mai coerenta, deci mai valoroasa. Teoriile nu garanteaza nimic din ceea ce nici nu poate fi, de altfel, garantat. Teoriile se construiesc pur si simplu pentru ca cei care le fabrica si cei care le adopta cred în ele.
Teoriile nu pot garanta valoarea, nu pot demonstra adevaruri si nici nu pot determina realitati. Dar în schimb pot crea convingeri. Marea forta a teoriilor, care arata totodata si caracterul lor fictional, consta în capacitatea de a putea convinge.
Si din clipa în care conving, ele se leaga de realitatea fizica într-un fel atat de patrunzator, încat realitatea le include în modul cel mai firesc ca pe o dimensiune a ei proprie. Fictiunile convingatoare sunt adevarurile cu care se construieste arta arhitecturii.

In numerele viitoare: Dimensiunea fictionala a arhitecturii. (II.) Fictiunile filosofice. si (III.) Fictiunile literare.) Note: (1) Am pledat pentru aceasta idee în articolele pe tema Logocentrismului, publicate în „Arhitext Design” nr. 11/1998, 12/1998 si 1/1999. (2) cf. Philippe Boudon, Introduction à l’Architecturologie, Dunod, 1992, pp. 71, 39. E mai corect sa folosim expresia de „lucru teoretic” în locul termenului „teorie”, spune Boudon, pentru a evita ideea de închidere (ibid., pp. 40-41). (3) Boudon se refera astfel mai ales la Aldo Rossi si Christian Norberg-Schulz, partial chiar si la Christopher Alexander, de acesta din urma considerandu-se însa influentat si afirmand în final ca, dupa parerea lui, e singurul care face cu adevarat opera teoretica în domeniul arhitecturii; ibid., pp. 72-73. (4) Michel Ragon, Histoire mondiale de l’architecture et de l’urbanisme modernes, Casterman, 1971, vol. 1, p. 313 (5) |ntr-una din primele sale lucrari, Intentions in Architecture, 1963 (cf. reedit. Système logique de l’architecture, Mardaga, 1974; v. p. 106) (6) „Architectural Design”, vol. 62, nr. 11-12/1992, „Theory & Experimentation”; în aceeasi publicatie, Carsten Juel-Christiansen observa ironic ca azi avem, mai mult ca oricand, o gramada de profesori de teoria arhitecturii (v. p. 19) (7) ibid., p. 29 G. Ragot, M. Dion, Le Corbusier en France, Éd du Moniteur, 1992, p. 24