Categorii
Editorial

Arhitectura este jocul lucid, corect si magnific

Valentin Protopopescu
„Arhitectura este jocul lucid, corect si magnific al volumelor reunite in functie de prezenta luminii”.
(Le Corbusier)
FotoCa functiunea speculativ-imaginativa a mintii omenesti este una prodigioasa – nu mai trebuie demonstrat. De pilda, ce legatura exista – sau, ar putea sa existe – intre pictura, sculptura, muzica, poezie, arhitectura si ceramica etc.? Aparent, nici una, daca e sa pastram o minima masura a logicii aristotelice: tertium non datur.
Un lucru, o fiinta, o relatie sint exact ceea ce sunt – si nimic mai mult sau, oricum, nimic altceva daca e sa le raportam la aceeasi durata a definirii.
Nu poti sa fii oaie si portavion in aceeasi unitate de timp. Cum spuneam insa, necuprinse sunt sinapsele interneuronale ce prilejuiesc dilatarea neverosimila a universulului mental generat de creierul uman. Un astfel de creier este cel ce apartine lui Thomas Munro, el izvodind un ditamai tratatul intitulat Artele si relatiile dintre ele. Acolo ni se demonstreaza negru pe alb cum, cat si de ce sunt posibile tot felul de combinatii, de permutari, de analogii si de sistematizari intre toate artele susceptibile de o definitie rezonabila. Prin urmare, daca esteticianul si istoricul de arta american a reusit vreme de mai multe sute de pagini sa ierarhizeze raporturi cu totul aiuristice intre tot felul de arte, mestesuguri si meserii, de ce n-as indrazni si eu ca intre coordonatele fatal limitate ale unui biet eseu diletantistic sa sugerez ca intre arhitectura si literatura ar fi posibila o oarecare relationare?
Ideea nu este insa chiar atit de fortata precum pare la prima vedere.

FotoIn ultimile decenii, mai cu seama odata cu intronarea postmodernismului ca varsta culturala predominanta, sunt tot mai frecvente apropierile ce s-au facut intre literatura si arhitectura. Termenul comun ar fi acela de textualitate. Desigur, perspectiva poate fi rasturnata fara a produce nici un traumatism logic major: in fond, se vorbeste cu egala dezinvoltura de arhitectura unui text (literar, filosofic, stiintific etc.), ca si de cea a unui sistem informatic. Nu acest fluu semantic ma intereseaza insa hic et nunc. Miza curiozitatii mele epistemice este cu totul alta: spre pilda, de ce obstineaza un ganditor de talia lui Paul Ricoeur sa se refere la textul arhitectural ca la un construct spatial, iar la cel literar ca la o entitate temporala? Este ceva adevar in sustinerea filosofului francez? Si daca da, pe ce Grund se intemeiaza demonstratia acestuia? Dar ca sa-i intelegem ideea, va propun sa acceptam ca definitie a arhitecturii urmatoarea aproximatie: arhitectura e „arta de a construi”. La aceasta extrem de operativa definitie, Vitruvius adauga trei criterii – soliditatea, utilitatea si frumusetea. Alberti, in De re aedificatoria, completa, nu fara de temei: commoditas, necessitas, voluptas, sau altfel spus, ca raspuns la cerintele sociale – comoditatea, ca rezolvare a exigentelor de executie si intretinere – necesitatea, iar ca efect estetic produs de cladire – placerea. Probabil combinand a la maniere litteraire aceste doua triptice de canon si comparand, pe deasupra destinatiei lor, casa si templul, Paul Valery, prin vocea personajului Eupalinos, sustinea intaietatea valorii expresive a constructiei: „Unele cladiri sunt mute; celelalte izbutesc a grai; insa numai unele, iar acestea sunt si cele mai rare, ajung a canta”. Mutenia ar tine, deci, de registrul istoric al rezidentialitatii celei mai prozaice, nu insa lipsita de farmec. Proza, cu alte cuvinte – desi proza literara isi are marile ei momente de glorie: Proust, Joyce, Pessoa, Kafka, Mann, Faulkner s.a.m.d. Iar rezidentialitatea comporta si ea o excelenta, de tipul neoclasicului haussmannian sau al barocului praghez. Oralitatea pusa in discurs sau naratiunea ca univers fictional intra in pattern-ul marilor momente din istoria arhitecturii, oricand actuale: piramida lui Keops, Parthenonul, Castelul Chambord, Opera de Paris, cladirile din Brasilia etc. E tot proza, dar o proza ca un poem, oricum, o structura asemanatoare tesaturii lirice. De aici si expresivitatea sporita, de aici si atemporalitatea, convertita cumva arhetipal. Sa ne gandim la epopeile homerice, la Cararea pierduta de Alain Fournier sau la misterioasele proze ale lui Borges. in fine, sa-l invocam si pe Platon, care spunea ca filosofia este suprema muzica; atunci cand conceptele – citeste constructiile – incep sa cante (si nu orice fel de muzica, ci insasi muzica sferelor!), inseamna ca absolutul (cel estetic, macar) devine posibil si, deci, imaginabil. Exemplele moderniste, Parcul Guëll, La Sagrada Familia, iata tot atatea pilde ale unei inspirate sonorizari a materiei.

FotoLa Gaudi simti piatra cum canta, mortarul cum picura si fierul cum susura, dincolo de marginile oricarei metafore posibile. Nu altfel se „incorporeaza” Confesiunile augustiniene ori poemele lui Rainer Maria Rilke. Prin urmare, este probabil ca Paul Ricoeur avea cumva dreptate. Analogiile si interferentele sunt posibile, dar cu minima conditie de a defini specificul celor doua figuri ale textualitatii: in textul arhitectural se nareaza sau se recita un spatiu ritmat dupa masuri temporale, dar a carui esenta nu este devenirea, ci permanenta; dimpotriva, in textul literar intruziunea spatiala este legitima, insa cu conditia ca ea sa se supuna unei metapovestiri sau liturghii cu substrat temporal, ce tinde asimptotic spre un transcendent mintuit de spectrul devenirii. Textul, literar sau arhitectural, se revendica de la un temei temporal ori spatial, care insa e mediat si metamorfozat prin relatie si cauzalitate in expresivele constructii ce ne populeaza imaginarul.